luni, 3 aprilie 2017

Sonata prieteniei

Se sparg duminicile
într-o cutie muzicală.
Din acustica 
prieteniei
întrezăresc acum
o vreme bună
de cules
râsete coapte.

Obișnuiam 
să ne rostogolim,
închizându-ne
 pleoapele
ori de câte ori
stropii cunoașterii
deveneau
derdeluș nepieritor
în platitudinea lumii.
Și alunecam pe 
sunete,
fără să realizăm
că uneori bemolul
ne coboară 
din jocul luminii
mai rapid decât
arcul sfios
ce ne spintecase
cândva
goliciunea.

De aș fi înțeles 
de la început că
sonata prieteniei
se cântă numai în
Re(cunoștință) major,
poate că
m-aș fi transformat 
pe loc
în cheie.

Dar la ce bun
atâta teorie când
 omul ascultă
Înălțimea
doar prin
 îndreptarea
vertebrelor sale?

luni, 27 martie 2017

Revers

Unde vă ascundeați
când copiii vântului
descompuneau comete?
În simplu cub anevoios sau
în însăși geometria urnirii?
Cândva credeam că
eu nu pricep matematica,
dar privindu-vă pe voi
mi-am amintit pe loc
formulele
picioarelor desculțe-
emoții veșnic prime,
care nu se împart,
ci doar se împărtășesc.

Să vorbim astăzi
despre păcatele omizii,
despre cum își zdrobește
povarnic pereții,
răscolind ca o hapsână
amintirea zborului.

Ne vom întâmpla
pe pământuri
primitoare
și vom descoperi, 
în sfârșit,
că lumina este
 egală cu lumina
doar atunci când
 înțelege întunericul.

sâmbătă, 18 martie 2017

Iubirea-travaliu

V-am zărit ieri cum vă certați
cu o piatră,
strângeați pumnii,
ca nu cumva să vă cadă zeii
și să devină oameni.
Tună iar în noaptea lui Marte,
absurdul e învolburarea firii
fără de-o spirală.
Eu am plecat să vă adun
lacrimile, 
ca de fiecare dată:
poate că amestecate cu ploaia
nu mai sunt atât de sărate
și nici voi atât de însetați.
Am să vă cuprind ca o mamă
degetele îmbătrânite
de blesteme,
v-am spus de-un veac
că zarurile și zeii
nu zâmbesc niciodată
în aceeași palmă.

Cea mai înspăimântătoare trezire 
e continuitatea deschiderii.
Bucurați-vă! Oricum,
iubirea e un travaliu.

Lumini și Umbre


Am uitat să respir
și îmi îmbrac genele în condens,
ca pe niște copii flămânzi și goi,
ce-și poartă zmeul în căderi abisale.
E atâta viață în mine, Doamne,
încât nu încape toată în plămâni.
Uneori o fac ghem și
o arunc în colțurile pleoapelor,
să mă adoarmă lin și să mă trezesc
în lumea mea nelumească,
unde zmeii nu sunt decât
bufonii-zburători ai cerului,
care gâdilă norii
până se preling înlăcrimați.
Uneori o deșir și o împletesc,
o cos cu ace înflăcărate de
pocnetul tâmplelor,
și o transform în pansament,
să ocrotesc curios
genunchii
copilului meu plăguit.
Uneori o sui pe sârmă,
privind-o de jos
și minunându-mă:
cum se întâmplă
că tocmai jongleritul
transformă cuvintele
în bumerang
izbitor de nemurire?
Uneori e brad din rășină aurită,
îmi dezlipesc temelia
din scoarța sa
și mă usuc
sau îmi devin remediu.

„Dar viața întotdeauna
e amalgam de
morți retorice”-
îmi cântă acum 
o cântăreață mută.
Îmi împreun în interior 
urechile și gura
și tac un început de rugăciune.

(martie 2017)

*


Roșu

De o vreme
ard mocnit
și mă ascund
în nori de scoică,
să-mi amintesc
să respir
ploi.
Și-mi fac un leagăn
din triunghi,
cu vârful prins
de-o perlă
stacojie,
proaspăt și demult
născută.
Copil ilar-
mă îngână timpul
prin ropote de aer,
iar eu îl cert cu
eritrocite,
golindu-mă
de tihnă
și de carne.
Prin vene îmi aleargă
fum din stele,
mi-e firea pâine
frământată
cu tălpi goale;
a început
să se deschidă scoica,
în chemare.
Îmi crește dorul
tare, sus și tainic...
M-alină leagănul
spre lumi mai bune,
unde îmi spintec spatele,
ca să rodesc.
Sunt rod în schimb,
atât de copt și greu,
cu viermi în sâmburi,
că pic din leagăn
în pământ.

Acum iubesc.

(februarie 2017) 
*


Nocturnă

Ma plâng astăzi
și mă scurg-lacrimă
pe obraji brăzdați,
din lut ciopliți.

Soarele roşiatic-
osteneala oaselor:
sunt animal apus
în noapte de Sânziene.

Întorcându-mi-se-va
odihnită carnea,
să mă asculte și
să-i spun că doar
când ne deschidem
cerurile
pot s-o cuprind.

Apoi,
să o invit discret
de dimineață,
la o cafea de rouă
în sufragerie:
să ne așezăm
ca în vremurile bune,
pe cuie fragede,
întrebându-ne de ce
bătrânul cuget
nu-și permite, încă,
un alt covor.

(februarie 2017)

*


Călătorind în Cuvânt

Căutam răspunsuri
în tot felul de lumi.
Am strecurat marea
prin îmbrățisări
de degete
și cu mâinile
crăpate de sare
îmi biciuiam retina
ca pe un hoţ osândit,
care şi-a estompat
păcatul
în pântecele iertării.
Proptiți în praf
mi-erau genunchii,
dar tot ce găsisem
în acele lumi
au fost arsuri estetice.

Până când,
într-o zi, am ajuns
în lumea de opal:
„Cel mai limpede Răspuns
e în Prezentul Întrebării”-
îmi răsunau în piept
cuvintele
și le ascultam
fără să știu
că inima
nu îmi mai era inimă,
ci toată Cuvânt.
De atâta înfricoșată
bucurie,
am vrut să
o iau la goană spre
Centrul Pământului,
sugrumându-mi
arterele.
Dar aici nu există fugă,
ci doar priveghere-
pereți incandescenți
și o bancă din lemn,
pe care timpul
s-a topit
mângâietor.
E lumea
mult așteptatelor
neașteptări,
unde Cerul se frânge
prin Zboruri
de păsări adormite,
care ni se cuibăresc
în creștet,
murind...și înviind
în Taină-
împărtășindu-ne o Cină.

Cu penele-mi
vindecate,
ți-am scris sunete
pe portativ din
coaste.
Dar Tu îmi ești
oglindă mută,
zbucium
de Noi
șoptit în eter.

Și încă-ți scriu,
acum, năvalnic,
amintindu-mi că
sălbăticia este doar
copilul dezmierdat
al recunoștinței
și că muzica
nu există fără tăceri.

Astfel,
cuvintele Ne răsună
în Cuvânt.

(ianuarie 2017)

*



Imaginea Universului

Lumină cenușie
și Centrul Eu,
în stânga sus
ești Tu,
alt fel de Centru
al Meu:
Divinitate,
iar Eu,
prelungirea-Ți.

Astfel Devin-
linia cea mai curată
de la Inimă
la om.

Mi-e pântece luna,
iar timpul- ghem
de secunde aruncat în
podul Universului.

Îmi simt inima
în urechea stângă.
Sunt tristă,
dar în acest cerc
de Lumină,
unde sensul plouă
bătând,
îmi dau seama că
Sunt.

(decembrie 2016)

*



Zborul


Am tot contemplat în ultimele zile la zbor. Totul a început când  m-am trezit într-o noapte și mi-a venit brusc în minte. Hai să-ți spun că de fapt în inimă. Sau...hai să fiu cu adevărat sinceră și să-ți spun că la  jumătatea distanței dintre ele. Așa cred că a vrut zborul...ca măcar pentru o noapte mintea și inima mea să nu se mai uite una la alta prin clasica fereastră, ci prin El.

Și s-au tot privit, au discutat...chiar s-au certat la un moment dat. Voiau să se îndepărteze una de cealaltă, dar sunetul bătăilor de aripi a depășit zgomotul furiei. Și au devenit atente la acest sunet, aparent ciudat. Atât de atente, încât s-au iertat pe loc, începând să alerge spre El, fără să realizeze că de fapt alergau una spre cealaltă.  Au ajuns în centru, adică...Eu am ajuns în centru.  Sunt în Centrul meu și în același timp sus. În această turlă de Biserică nu îmi este străin sunetul, seamănă foarte bine cu cel al unui clopot.

 Ce fel de aripi sunt oare... care bat așa, precum un clopot?

 Le studiez cu atenție și zâmbesc: uneori, uităm că între două bătăi de aripi se află o infinitate de răbdare

(octombrie 2016)

*     *
*