luni, 3 aprilie 2017

Sonata prieteniei

Se sparg duminicile
într-o cutie muzicală.
Din acustica 
prieteniei
întrezăresc acum
o vreme bună
de cules
râsete coapte.

Obișnuiam 
să ne rostogolim,
închizându-ne
 pleoapele
ori de câte ori
stropii cunoașterii
deveneau
derdeluș nepieritor
în platitudinea lumii.
Și alunecam pe 
sunete,
fără să realizăm
că uneori bemolul
ne coboară 
din jocul luminii
mai rapid decât
arcul sfios
ce ne spintecase
cândva
goliciunea.

De aș fi înțeles 
de la început că
sonata prieteniei
se cântă numai în
Re(cunoștință) major,
poate că
m-aș fi transformat 
pe loc
în cheie.

Dar la ce bun
atâta teorie când
 omul ascultă
Înălțimea
doar prin
 îndreptarea
vertebrelor sale?